Cliseul trenului parasit
...
Nu vreau sa renunt, oricat de mult ma chinuie, oricat de mult ma chinui. Stiu ca intr-un final am sa reusesc, si nu ma refer la acel final pe fundal negru limitat in care actorii sunt insirati asemeni eroilor de pe monumente, ci la unul mai degraba relativ. Finalul al carui sens e dincolo de orice explicatie al oricarui dictionar.
Revenind la inceput - inceputul ideii -, focusul manual ma epuizeaza. Diafragma si ea. Imi lipseste probabil ceva, acel ceva de care o pasare, singura nezburatoare, care sunt, ar avea cea mai mare nevoie. Imi lipseste rabdarea. Sau probabil imi lipseste ochiul, acel ochi care sa nu vada doar cerul, ci si crengile care ma tin la sol. Poate ca nici nu sunt o pasare, cum pretind a fi.
Imi place filmul - si nu ma refer la acel film cu ecranul negru limitat in final, dar nici la unul relativ - pentru ca ma provoaca. Desi uneori imi da impresia ca se joaca cu mine, ma fascineaza. Ma consoleaza insa certitudinea ca intr-un final - acelasi, relativ -, toti devenim niste jucarii intr-o lume in care, desi suntem maturi, suntem si copii. Fiecare dintre noi devine jucaria celui care ajunge mai repede la sforile ce ne atarna - ilogic - in sus, aceleasi sfori ca ale papusii papusarului, dar imaginare. Aceleasi sfori care - ilogic - ne redau libertatea, pentru ca o papusa fara sfori e intotdeauna o papusa trista, o papusa fara papusar la fel.
Imi place filmul - cel fotografic - pentru ca imi da emotie. E aceasi emotie ca atunci cand o pasare, singura pasare, desi zburatoare, ramane mereu in urma stolului. Locul ei nu e sus, pentru ca eu sunt jos.
Imi place filmul pentru ca e altfel. E destept. E incapatanat. Iar eu, vesnic acel calator - altul decat navetistul, pentru ca nu ma voi intoarce niciodata in statia din care am plecat - care nu-l va parasi.
